Totul s-a inceput atunci cind sa si sfirsit.
Atunci cind mama a decedat.

  Aveam doar 14 ani, atunci eram prea stresata si mica ca sa inteleg ceva. Insa am inteles. Singura, fara ca sa ma ajute cineva. Am inteles cei asta «Viata». Ce ne poate ea oferi si ce ne poate lua. Cum se joaca cu noi, cum ne invata, cum ne chinuie si apoi ii este mila de noi. Cum facem tot ce ne dicteaza ea, fara sa fim constienti ca defapt noi o putem dicta. Cum cerem sanse, fara a intelege ca singuri trebuie sa le obtinem. Cum cerem oamenii perduti, inapoi, stiind ca nu ii va intoarce.

Totul trecea repede. Mai intii ma durea, zile, nopti, ore, minute. Apoi incercam sa uit, stiind insa ca nu o voi uita. Uneori parca muream de durere si apoi iar invieam. Alteori incercam sa trec peste asta, sa cred in ceea ce imi zic toti ca trebuie sa cred. Greu, insa inca trece. 

Asa si am inceput sa traesc mai departe prefacinduma ca pot fara ea.

Nimic nou, ma-m intors la liceu si incercam sa evit privirile reci ai celor ce in fata imi zimbeau. Incercam sa ma prefac ca totul e bine. Zi dupa zi, doar cu gindul si cu inima la ea. Iar cu ochii si cu vorba, deja la lume.
Casa nici casa nu mai era fara mama. Nici famile, nici nimic. Ma intorceam in fiece zi si nu stiam cum sa fac ca sa ajung mai repede ca sa buhnesc in plins. Nici apa, nici paine, nici lumina si caldura, nimic nu ma facea sa vreau sa traesc. Nimic nu imi veselia buzele da inima nici atita.
Saptaminile treceau ca fulgerul. Nici nu reuseam sa-i vad luciu, insa de el am auzit.
Abia atunci am inceput sa recunosc mama din mine, si complect uitasem de copilul ce era cindva. Abia atunci am inceput sa vad totul cu ochii ei. Lumea, Viata, Banii, Prietenii, Rudele, Casa, Lucrul, Lauda, Minciuna, Gindul. Incepusem o viata complect straina mie...