Incepusem viata pe care nici in gind nu mi-o putem imagina. Si aici nu vreau sa spun ca viata mea se schimbase sper bine, dar spre rau. 

Deci, eram calma si nu imi aratam emotiile nimanui. Preferam sa accept realitatea si sa fiu parte din lume. Parte din acest crud pod al vietii. Crezind ca cind il voi trece, voi ajunge acolo unde sufletu imi doreste.

Relatiile cu tatal meu nici nu puteau fi numite relatii. Rudele, prietenii, cei mai apropiati oameni, au ales sa plece, in cea mai grea perioada din viata mea. Am ramas singura. Abia atunci realizasem ca intradevar sunt singura. Complect singura pe acest pamint. Ca nu am pe nimeni. 
Nu am cui sa-i spun ca ma doare ca am ramas fara mama, ca ma doare ca sunt mica si nu voi putea creste fara ea, ca imi va lipsi in fiece zi din viata mea, ca ma doare ca nu o sa poata sa ma invete, sa ma sfatueasca, chiar si sa ma certe. Ca deja niciodata nu o sa o mai simt alaturi.
Nu am sa-i pot spune cit de mult o iubesc, cit de mult ma mindresc ca imi e mama, cit de norocoasa sunt ca o am. Nu am sa pot sa fac lucrurile care le fac fetele de virsta mea impreuna cu mamele lor, sau nu le fac. Se impaca bine, merg la shopping impreuna, se impart cu cele mai intime secrete, se sfatuesc, sunt cele mai bune prietene. Sau nu se impaca, se cearta mereu, aleg sa schimbe prietenele, baietii, drugurile, alcoolul… pe cuvintul mamei.
Da, as vrea si eu sa fac parte din lumea obisnuita. As vrea si eu sa simt tot ce ar trebui sa simt la virsta asta. Sa am parere diferita de cea a mamei, sa aleg ceea ce vreau eu, sa ma cert cu ea apoi sa ma impac si sa-i spun cit de mult o iubesc, din nou si din nou.

As vrea, dar nu pot...