Sufletul ce se batea pentru speranta...
Speranta ca poate eu dorm, si tot ce se intimpla acum e un simplu cosmar, ca ma voi trezi, si lucrurile vor revine la normal.

Insa, era realitate. Cruda realitate prin care trec mii alti de copii. Care lafel sufera, cum sufer eu. Care lafel pling, cum am plins eu. Care doresc doar sa-i auda cineva, sa-i ajute, sa-i sustina. Sa-i ofere ceea ce vor, si majoritatea, vor doar droagostea care ar fi reciproca.

Asa a trecut un an de la decesu mamei. Trecuse ziua mea de nastere. Anul nou. Sarbatorile pe care cindva le sarbatoream cu toata familiea. A trecut un an decind viata de pe pamintul meu, era ca a unui trandafir lasat in zapada. La fel de rece si la fel de dureroasa.
Zi de zi, cerseam puteri din lumea care ma inconjura.  Zi de zi, ma rugam sa ma ea si pe mine sus. Sa nu mai vad raul ce ma inconjoara, sa nu mai vad oamenii care sunt ca niste animale, sa nustiu nimic si pe nimeni. Doar sa ma ea. Nu aveam ce perde. Insa nu, continuasem sa traesc.
Eu sunt tipul de om care rapid isi schimba dispozitia, parerea, starea sufletului. Asa sa intimplat si atunci. Parca incepeam sa ma oblig sa inteleg ca gata, asta e tot, nu am sa o mai intorc niciodata. Cind brusc puteam sa buhnesc in lacrimi. Apoi iar de la inceput.  

Mai intii, am simtit o libertate. Stiu pare straniu. Singura realizam ca nu imi controlez gindurile insa asta era tot ce puteam face la moment.
Apoi, intr-o seara, era cam pe la 22:30 singuratatea m-a doborit.
Ma gindeam ce sa fac. Ori imi termin viata aici si acum, ori lupt mai departe pentru viitorul care visez sa fie pe rasplata durerii suportate de mine. Si am ales sa lupt. Am luat telefonu in mina, si am sunat omul care primul mi-a venit in gind, crezind ca ma va asculta si ma va ajuta. Cind am plecat, tatal meu nici capu nusi batea. Nici nu a stiut ca nu mai stau cu el. Nimic. 
Dupa asta, m-am mutat la ei. Pe ea o numeam Tanti Tanea de cind ma stiu eu. Pe el Nenea Costea. Pe fiica cea mare o chema Anuta. Iar cea mica, Liza, care imi era ca o sora mai mica. 
La ei viata mea devenise complect diferita. La inceput parca eram o pisicuta fricoasa care statea mereu sub pat. Apoi cu timpul, incepusem sa ma deprind cu ei. Incepusem mai rar si mai rar sa imi aduc aminte de anul in care tatal meu «si-a batut joc de mine».
Era vara anului 2011, cind am simtit ca pot sa zbor...

As vrea, dar nu pot...
As vrea sa ma pot intoarce in trecut ca sa petrec macar o ultima zi alaturi de omul care intradevar are nevoie de mine.

Sa pot sa-i zic ca nu a fost nimic in zadar. Ca munca care a depuso a contat pentru mine si va conta tot restul viaetii. Sa-i spun ca regret ca nu am pretuit iubirea ei. Ca nu am pretuit sansele pe care mi le oferea. Ca nu am fost acea fica pe care ea dorea sa o aiba.

 Deci, imi continuasem viata care nici viata nu putea fi numita.
Erau zile in care foamea ma dobori, in care setea ma omori, in care nimeni si nimic nu ma putea trezi. In care imi parea ca am murit, insa nu, continuam sa traesc mai departe.
De la 48 de kg scazusem la 40. Pielea imi era alba, cu pete de violet, de parca eram o pictura abia inceputa. Ochii imi erau rosii si mereu inlacrimati. Inima frinta. Iar corpul, slabit, deparca cineva mar calca cu un camion, apoi mar lua si mar obliga sa merg asa mai departe. Si eu mergeam.
Ma trezeam dimineata si intelegeam ca nu am nevoie de nimic. Nici nu imi dadeam seama ca ma distrug singura pe mine doar neavind grija de corpul meu.
Tatal meu mai greu si tot odata cu indiferenta a trecut peste moartea mamei.
A inceput sa serveasca. Mai intii odata pe saptamina. Apoi de doua ori. Apoi in fiecare saptamina de citeva ori. Apoi in fiecare zi.
Uitase de mine. Uitase ca sunt un copil care are nevoie de sustinere. Uitase ca nu doar lui ii e greu. Uitase ca imi e tata. Acea perioada din viata mea nam sa o uit niciodata!

Incepeam orele la 8:30, si cum puteam eu sa ma trezesc cind...
In fiecare seara nemincata, intristata si singura, venea el. Servit pina la o asa stare ca abia se misca.
Erau nopti cind plingeam de frica. Ca o proasta ma gindeam la el, imi faceam griji, plingeam, ma linisteam, apoi iar plingeam. Iar el venea, neintrebinduma macar odata ceva, cum ma simt?, cum la liceu?, cum ma ispravesc fara mama, macar ceva, macar odata. In loc de asta el venea, cerea mincare. De unde mincare?, cind el servea in loc sa se duca la serviciu. Eram copil nu aveam bani ca sa ii cumpar lui ceva. Si cind gaseam mica suma de bani care imi parea o avere, eram nevoita sa o cheltui pe mincare pentru el.
" Doamne de ce? cum ai putut? Intoarcemi-o!", erau cuvintele care de dimineata pina seara imi bintueau sufletul gol si rece.

Sufletul ce se batea pentru speranta...

Incepusem viata pe care nici in gind nu mi-o putem imagina. Si aici nu vreau sa spun ca viata mea se schimbase sper bine, dar spre rau. 

Deci, eram calma si nu imi aratam emotiile nimanui. Preferam sa accept realitatea si sa fiu parte din lume. Parte din acest crud pod al vietii. Crezind ca cind il voi trece, voi ajunge acolo unde sufletu imi doreste.

Relatiile cu tatal meu nici nu puteau fi numite relatii. Rudele, prietenii, cei mai apropiati oameni, au ales sa plece, in cea mai grea perioada din viata mea. Am ramas singura. Abia atunci realizasem ca intradevar sunt singura. Complect singura pe acest pamint. Ca nu am pe nimeni. 
Nu am cui sa-i spun ca ma doare ca am ramas fara mama, ca ma doare ca sunt mica si nu voi putea creste fara ea, ca imi va lipsi in fiece zi din viata mea, ca ma doare ca nu o sa poata sa ma invete, sa ma sfatueasca, chiar si sa ma certe. Ca deja niciodata nu o sa o mai simt alaturi.
Nu am sa-i pot spune cit de mult o iubesc, cit de mult ma mindresc ca imi e mama, cit de norocoasa sunt ca o am. Nu am sa pot sa fac lucrurile care le fac fetele de virsta mea impreuna cu mamele lor, sau nu le fac. Se impaca bine, merg la shopping impreuna, se impart cu cele mai intime secrete, se sfatuesc, sunt cele mai bune prietene. Sau nu se impaca, se cearta mereu, aleg sa schimbe prietenele, baietii, drugurile, alcoolul… pe cuvintul mamei.
Da, as vrea si eu sa fac parte din lumea obisnuita. As vrea si eu sa simt tot ce ar trebui sa simt la virsta asta. Sa am parere diferita de cea a mamei, sa aleg ceea ce vreau eu, sa ma cert cu ea apoi sa ma impac si sa-i spun cit de mult o iubesc, din nou si din nou.

As vrea, dar nu pot...

Totul s-a inceput atunci cind sa si sfirsit.
Atunci cind mama a decedat.

  Aveam doar 14 ani, atunci eram prea stresata si mica ca sa inteleg ceva. Insa am inteles. Singura, fara ca sa ma ajute cineva. Am inteles cei asta «Viata». Ce ne poate ea oferi si ce ne poate lua. Cum se joaca cu noi, cum ne invata, cum ne chinuie si apoi ii este mila de noi. Cum facem tot ce ne dicteaza ea, fara sa fim constienti ca defapt noi o putem dicta. Cum cerem sanse, fara a intelege ca singuri trebuie sa le obtinem. Cum cerem oamenii perduti, inapoi, stiind ca nu ii va intoarce.

Totul trecea repede. Mai intii ma durea, zile, nopti, ore, minute. Apoi incercam sa uit, stiind insa ca nu o voi uita. Uneori parca muream de durere si apoi iar invieam. Alteori incercam sa trec peste asta, sa cred in ceea ce imi zic toti ca trebuie sa cred. Greu, insa inca trece. 

Asa si am inceput sa traesc mai departe prefacinduma ca pot fara ea.

Nimic nou, ma-m intors la liceu si incercam sa evit privirile reci ai celor ce in fata imi zimbeau. Incercam sa ma prefac ca totul e bine. Zi dupa zi, doar cu gindul si cu inima la ea. Iar cu ochii si cu vorba, deja la lume.
Casa nici casa nu mai era fara mama. Nici famile, nici nimic. Ma intorceam in fiece zi si nu stiam cum sa fac ca sa ajung mai repede ca sa buhnesc in plins. Nici apa, nici paine, nici lumina si caldura, nimic nu ma facea sa vreau sa traesc. Nimic nu imi veselia buzele da inima nici atita.
Saptaminile treceau ca fulgerul. Nici nu reuseam sa-i vad luciu, insa de el am auzit.
Abia atunci am inceput sa recunosc mama din mine, si complect uitasem de copilul ce era cindva. Abia atunci am inceput sa vad totul cu ochii ei. Lumea, Viata, Banii, Prietenii, Rudele, Casa, Lucrul, Lauda, Minciuna, Gindul. Incepusem o viata complect straina mie...